"Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege" Galateni 5:22-23
Cugetarea zilei
"Câteodată îi poţi păcăli pe toţi oamenii, pe unii îi poţi chiar păcăli întotdeauna, dar întotdeauna şi pe toţi oamenii, nu vei reuşi să-i păcăleşti niciodată."
va atasez mai jos enciclopedia in format electronic spre a va fi de ajutor, pentru ca mie imi este.
voi posta pe bucati pentru ca nu este format document , este un program care se instaleaza si nu stiu altfel cum l-as putea atasa.
nu am stiut unde sa incadrez subiectul, asa ca rog moderatorii, daca nu este bine aici, sa-l mute in alta parte.
Incepem:
Traducere:
VIVIANE PRAGER
C. LITMAN
ŢICU GOLDSTEIN
Coordonare:
VIVIANE PRAGER
EDITURA HASEFER
Bucureşti, 2000
PREFAŢĂ
Despre enciclopedie în iudaism
Ce este iudaismul? O istorie, o religie, o identitate, o etichetă, o memorie, un popor, o lege, o carte? Fără îndoială iudaismul cuprinde o mare parte din ansamblul acestor elemente, întrucât se referă atât la noţiunea teoretică a iudaităţii, cât şi la realitatea concretă de ra fi evreu". Termenul, într-o semnificaţie restrânsă, face trimitere, actualmente, la conţinutul confesional de concepţii etice, culturale şi juridice stabilite de-a lungul veacurilor şi mereu vii.
Intrarea evreilor în societatea modernă a redus diferenţele culturale, dar a provocat o falie care face aproape inaccesibil iudaismul pentru evreii care nu practică religia. Evreii şi neevreii împărtăşesc adesea aceeaşi necunoaştere a esenţei iudaismului.
În ultimele două secole s-au dezvoltat în iudaism ramuri diferite, concepţii spirituale diverse şi chiar afirmaţii variate, atât în ceea ce priveşte tradiţia sa cât şi fundamentele credinţei.
Pentru a descurca actualmente aceste probleme este nevoie de o nouă abordare. Au devenit necesare lumii noastre atlasele şi enciclopediile. Acum, când se redescoperă influenţa, uneori determinantă a religiei, socotită multă vreme nerelevantă, s-a impus necesitatea oferirii unor informaţii obiective, nesuperficiale, care să servească la înţelegerea trecutului ca şi a prezentului.
Acest dicţionar enciclopedic de iudaism este o adaptare a unei enciclopedii americane, îmbogăţită cu informaţii esenţiale privind particularităţile iudaismului european. Cititorul va găsi în acest dicţionar posibilitatea de a-şi satisface nevoia de cunoaştere şi de înţelegere. Oricine, cititorul obişnuit, elevul sau profesorul va găsi răspuns la întrebări simple sau dificile; va avea în acest Dicţionar o călăuză pentru cercetări aprofundate.
Dicţionarul, ale cărui articole sunt clasate în ordine alfabetică şi tematică, priveşte aspectele practicii zilnice ale vieţii evreieşti, ritualul şi gândirea sa. Cititorul interesat va afla ce înseamnă poruncile, ciclul sărbătorilor evreieşti şi conceptele pe care se bazează Revelaţia. Se va apropia de înţelegerea a ceea ce este Talmudul, ordonarea şi evoluţia sa; va afla cine au fost tosafiştii şi care a fost opera lor. În egală măsură va putea înţelege implicaţiile emancipării şi sensul definirilor moderne şi contemporane ale iudaismului, în evoluţiile sale cele mai recente, de la reformă la ortodoxie, trecând prin mişcarea liberală.
Restituind istoriei evreilor dimensiunea sa religioasă şi culturală, Dicţionarul enciclopedic de iudaism se doreşte un util mijloc de lucru şi reflecţie. A pune în ordine şi a transmite cunoaşterea a fost totdeauna cel mai preţios obiectiv al iudaismului, de la începuturile sale. Imediat după Revelaţie, israeliţii şi-au impus ca sarcină să răspândească cunoaşterea ei, îmbogăţită în sensuri, din generaţie în generaţie.
Scrierea cărţilor biblice continuată în paginile Talmudului îşi are izvorul în această permanentă grijă pentru instruire.
Cunoaşterea sacră desfide timpurile şi, străbătând veacurile, devine universalitate. Interesul pentru ştiinţele profane a cunoscut glorii efemere, localizate în timp şi spaţiu deşi au tins spre universalitate.
Primele enciclopedii iudaice au fost scrise în ebraică, în secolul al XII-lea şi s-au constituit r12; în esenţă r12; din traducerea unor lucrări ştiinţifice redactate în arabă, încă din secolul al XIII-lea, Gherşon ben Solomon din Arles a trecut în revistă toate lucrările ştiinţifice existente în limba ebraică şi, în secolul următor, Meir ben Isaac Aldabi, erudit spaniol, a prezentat o sinteză a ştiinţelor naturale şi a tradiţiei iudaice în lucrarea Şevile ha-emuna. Operele ebraice de tip enciclopedic adunate în decursul secolelor următoare au urmărit, îndeosebi, probleme de medicină, farmacologie şi astronomie. În epoca Luminilor s-a născut ideea unei enciclopedii consacrată numai tematicii iudaice. Prima dintre ele a fost Pahad Iţhac, realizată de medicul italian Isaac Lampronti, care i-a consacrat întreaga sa viaţă; majoritatea celor 13 volume ale enciclopediei au fost publicate postum, între 1750 şi 1888.
În secolul al XIX-lea, ştiinţa iudaismului a voit să împace cunoaşterea sacră cu ştiinţele profane; acest lucru a condus la studii critice privind iudaismul şi istoria sa. Cercetarea enciclopedică a stârnit noi pasiuni, între dorinţa de a deschide evreilor drumuri către ştiinţa universală şi dorinţa de a rezuma cunoaşterea în termeni tradiţionali. Se punea întrebarea dacă trebuiau introduse cunoştinţele despre lume în limbile evreieşti sau, invers, cunoştinţele iudaice în limbile vernaculare. Unul dintre proiecte, redactat în limba germană, a fost Real-Encyclopaedie fur Bibel und Talmud, realizat de rabinul Iacob Hamburger, între 1896-1901. Ahad ha-Am a proiectat o enciclopedie în limba ebraică dar n-a terminat-o. A apărut, în schimb, Jewish Encyclopedia, editată în S.UA., în 12 volume, între anii 1901-1906; i-a urmat Oţar Israel (1906-1913, publicată în limba ebraică tot în S.UA.). La Sankt Petersburg a apărut, între 1906-1913, în 16 volume Evreiskaia Enţiklopedia, la care au contribuit autori de renume. Un Juedisches Lexikon a apărut la Berlin, între 1927-1930, în cinci volume.
Toate aceste opere importante au, totuşi, lacune care privesc descrierea tradiţiilor, viaţa evreilor din Europa, literatura ebraică în lumea contemporană, etc. Pornind de la lucrările enumerate s-au realizat noi versiuni editoriale, în secolul XX. Astăzi se recunoaşte că opera enciclopedică de referinţă este Encyclopedia Judaica. Ea a fost schiţată de Jakob Klatzkin, Nahum Goldman şi Ismar Elenbogen, în Germania prehitleristă, dar numai primele zece volume au apărut în limba germană, între 1928-1934. Ea a fost preluată şi terminată de o editură israeliană de limbă engleză, care a completat-o cu date şi evenimente până în jurul anilor 1970.
Fratele lui Moise, mai vârstnic decât acesta, dar mai tânăr decât sora lor, Miriam. Biblia menţionează descendenţa lui din leviţi (Ex. 6, 16-20; Num. 26, 58-59). A fost iniţial desemnat ca purtător de cuvânt al lui Moise în faţa lui Faraon şi a israeliţilor, în împrejurările exodului din Egipt.
Învingător în întrecerea cu vrăjitorii lui Faraon, a făcut să se abată primele trei plăgi nimicitoare asupra egiptenilor (Ex. 7-8), cu ajutorul toiagului său înzestrat cu puteri divine. Mai târziu, Aaron şi Hur i-au dat un ajutor hotărâtor lui Moise în timpul bătăliei de la Refidim contra amaleciţilor (Ex. 17, 10-13). După construirea Tabernacolului, Aaron şi fiii lui au instaurat un sacerdoţiu ereditar, el însuşi preluând slujba de mare preot al lui Israel (Ex. 28-29; Lev. 8).
Viaţa i-a fost umbrită de trei crize majore: rolul controversat, jucat de el în absenţa lui Moise, atunci când, la cererea poporului, a consimţit să făurească Viţelul de aur (Ex. 32); pierderea lui Nadab şi Abihu, doi din cei patru fii ai săi, după ce aceştia au atras asupra lor mânia divină, aducând în altar un r0;foc străinr1; (Lev. 10, 1-2); în fine, revolta aţâţată de Core, un văr levit al lui Aaron, care râvnea la slujba de mare preot al acestuia (Num. 16).
Tora consemnează deznodământul dezastruos al acestei răscoale şi modul miraculos în care Aaron a fost reconfirmat în slujbă, prin înflorirea toiagului său (Num. 16, 32-35; 17, 23-25). Cu toate acestea, în urma nesupunerii din episodul apelor Meriba, Aaron este pedepsit ca şi Moise să nu poată pătrunde în ţara Făgăduinţei (Num. 20, 7-13). S-a stins din viaţă pe muntele Hor (Num. 20, 28), fără veşmintele sale preoţeşti, care i-au revenit fiului şi succesorului său, Eleazar. În tradiţia rabinică, Aaron este văzut ca un personaj spiritual idealizat r12; mai puţin distant şi auster decât Moise, mai apropiat de popor, un om care-şi rezolvă conflictele şi reinstaurează pacea căminului.
Tradiţia îl descrie ca pe întruchiparea biblică a sacerdoţiului, de unde şi îndemnul lui Hilel: r0;Fii un discipol al lui Aaron, iubind şi căutând pacea, iubind creaturile, semenii tăi, şi conducându-i către Torar1; (Avot 1, 2). Pe baza unei tradiţii mistice independente, Aaron figurează printre cei şapte r0;sfinţi oaspeţi nevăzuţir1; (uşpizin), pe care evreii practicanţi îi întâmpină în colibele lor în timpul sărbătorii de Sucot.
Amora palestinian din generaţia a treia, conducător al academiei din Cezareea. Datorită poziţiei şi bogăţiei lui, precum şi cunoştinţelor lui de greacă, a devenit purtătorul de cuvânt recunoscut al comunităţii evreieşti din Ereţ Israel în faţa autorităţilor romane. Discipol al lui R. Iohanan ben Napaha, pe care-l citează frecvent (ca şi pe Şimon ben Lakiş), Abahu era foarte venerat de colegi. Primele trei tratate din ordinul Nezikin, incluse ulterior în Talmudul de la Ierusalim, au fost compilate în academia lui.
Creştinismul, decretat religie de stat în Imperiul Roman, cucerea în acea vreme numeroşi adepţi pe care Abahu i-a provocat deseori în cadrul unor polemici aprinse. Multe aspecte importante din învăţătura lui sunt îndreptate împotriva doctrinei creştine.
Pe de altă parte, unele polemici ale sale, după cum reiese limpede din conţinutul lor, nu sunt îndreptate împotriva creştinilor, ci împotriva sectelor evreieşti (vezi Minim). Talmudul din Ierusalim cuprinde o parte din decretele lui Abahu, anume cele acceptate în Ereţ Israel. În calitate de reprezentant al comunităţii evreieşti, a călătorit mult în ţară şi în străinătate. Este adeseori citat în Talmudul din Ierusalim şi, uneori, şi în cel babilonian.
I se atribuie câteva aforisme celebre, de exemplu: r0;Mai bine să te numeri printre prigoniţi decât printre prigonitorir1; (B.K. 93a) şi r0;Acolo unde stau păcătoşii pocăiţi, drepţii fără cusur nu pot ajunger1; (Ber. 34.
Amora babilonian din generaţia a patra, contemporan cu Rava, unul din cei mai celebri învăţaţi ai epocii. Orfan de mic, a fost crescut de un unchi al său, Raba bar Nahmani. În scrierile lui, pomeneşte adeseori de doica devotată care l-a îngrijit, citându-i leacurile şi înţelepciunea populară.
Raba şi R. Iosif i-au fost dascăli. De la primul a moştenit conducerea academiei din Pumbedita, dar cunoaşterea tradiţiilor a primit-o de la R. Iosif, renumit pentru modul în care stăpânea ştiinţa tanaimilor şi amoraimilor. De altfel, Abaie însuşi va pune accentul pe tradiţii mai mult decât pe arta cazuistică, în care strălucea colegul lui, Rava. De la nehute Ravina şi de la Rav Dimi, a preluat învăţătura amoraimilor din Ereţ Israel, în special cea a lui Iohanan bar Napaha.
Disputele halahice dintre Abaie şi Rava sunt amintite în Talmud. Abaie era renumit pentru calităţile lui morale şi pentru poziţiile lui moderate, ilustrate de numeroase exemple. Ori de câte ori survenea o îndoială halahică, obişnuia să spună: r0;Ieşi din casă şi vezi ce fac oamenii în astfel de situaţiir1; (Ber. 45a). Cita adeseori proverbe populare, ceea ce demonstrează că nu era un sihastru sau un adept al turnului de fildeş.
Purificări rituale, mergând de la cufundarea în întregime a corpului (tevila) până la stropirea mâinilor cu apă (netilat iadaim). Tora (Lev. 11, 30) prescrie cufundarea totală într-un izvor natural, un râu sau o mikve (baie rituală) pentru purificarea persoanelor sau obiectelor devenite impure prin contact direct sau indirect cu o sursă de necurăţie (vezi Puritate rituală).
Astfel de surse erau menstruaţia, secreţia seminală, bolile contagioase, cum ar fi gonoreea şi diversele varietăţi de lepră menţionate în Tora, precum şi contactul cu un om sau animal mort (Lev. 15, 1-28; 22, 1-6).
Abluţiunea era totodată o îndatorire prealabilă pentru toţi cei care asistau la slujbele oficiate la Templu, cu ocazia sărbătorilor şi a altor ceremonii care cereau o stare de puritate rituală. Era de asemenea obligatorie pentru preoţi înainte de oficierea slujbei sau de consumarea alimentelor aduse ca jertfe şi ofrande (Ex. 30, 18-21).
De Iom Kipur, ziua cea mai sfântă a calendarului evreiesc, marele preot efectua cinci băi rituale care făceau parte integrantă din serviciul divin prescris pentru această sărbătoare. În unele cazuri, simpla spălare a mâinilor şi a picioarelor sau doar a mâinilor era de ajuns.
După suspendarea ritualului vacii roşii, a cărei cenuşă era folosită în apa de purificare la Templu, abluţiunile rămase în vigoare sunt: cufundarea rituală pentru femei după ciclul menstrual sau altă pierdere vaginală de sânge şi după naştere; purificarea ustensilelor culinare fabricate de neevrei; cufundarea rituală a prozeliţilor cu ocazia convertirii lor la iudaism; spălarea mâinilor înainte de a frânge pâinea (maim rişonim; vezi Binecuvântările dinainte de mese), după trezirea din somn sau după utilizarea toaletei.
În toate aceste cazuri, cufundarea sau spălarea este însoţită de binecuvântarea cuvenită, formulată de învăţaţi. Netilat iadaim, abluţiunea care precedă consumarea pâinii, solicită un efort din partea persoanei care o efectuează: aceasta trebuie să-şi verse apă pe mâna dreaptă, apoi pe stânga, folosind un recipient cu deschidere mare, margine netedă şi o capacitate de aproximativ un sfert de log (cca. 280 cl).
Nu se prescrie nici o binecuvântare specială pentru alte abluţiuni aflate de asemenea în vigoare ca spălarea mortului înainte de înmormântare (tahara) şi spălarea mâinilor în următoarele situaţii: la ieşirea dintr-un cimitir, după atingerea unor părţi ale corpului de obicei acoperite, după ce-ţi tai unghiile sau după ce-ţi scoţi pantofii, înainte de rugăciune şi înainte de binecuvântările de după mese (maim ahronim), precum şi înainte de consumarea legumelor (carpas) în timpul sederului de Pesah (vestigiu al purificării din vremea Templului).
De asemenea, leviţii nu spun nici o binecuvântare când spală mâinile preoţilor, mai înainte ca aceştia să rostească binecuvântarea preoţilor la sinagogă. Unii evrei, în special hasidimii, obişnuiesc să facă o baie rituală în mikve înainte de Iom Kipur şi înainte de Şabat sau de sărbători. Sinagogile tradiţionale au o chiuvetă în vestibul pentru astfel de scopuri rituale.
Riturile de acest tip se întemeiază pe considerente deopotrivă igienice şi religioase.
Nici o abluţiune nu este valabilă dacă omul sau obiectul în cauză nu este perfect curat, în aşa fel încât nici un obstacol (haţiţa) material să nu se interpună între omul sau obiectul respectiv şi apele purificatoare. Când nu există apă disponibilă pentru spălarea mâinilor înainte de a mânca pâine, se poate folosi un înlocuitor (iarbă sau nisip). Formula al netilat iadaim (r0;spălarea mâinilorr1 se înlocuieşte în acest caz cu al nekiut iadaim (r0;curăţarea mâinilorr1.
În vremea celui de-al Doilea Templu, multe secte evreieşti au pus un accent deosebit pe abluţiunea rituală. Printre acestea se numărau hemerobaptiştii (r0;cei care se spală de dimineaţăr1, esenienii şi comunitatea de la Qumran (vezi Manuscrisele de la Marea Moartă şi Secte). Ioan Botezătorul era probabil apropiat de aceste grupări ascetice şi practica abluţiunii stă probabil la originea botezului creştin.
Învăţat talmudist şi predicator, Aboab a trăit în Spania şi este vestit pentru al său Menorat ha-maor (r0;Candelabrul luminiir1, operă clasică a literaturii evreieşti de factură religioasă şi morală. De la data primei apariţii, în 1514, s-au tipărit peste 65 de ediţii, lucrarea fiind tradusă în spaniolă, iudeospaniolă, idiş, germană şi, parţial, în engleză.
Menorat ha-maor este singura parte care s-a păstrat dintr-o trilogie a lui Aboab, care mai cuprindea Aron ha-edut (r0;Arca mărturieir1 şi Şulhan ha-panim (r0;Masa pentru pâinile punerii înainter1 r12; astăzi pierdute. Autorul a conceput Menorat ha-maor ca o sistematizare a Hagadei pentru nevoile propriilor lui predici. Cartea a devenit o lucrare de referinţă pentru predicatori şi se citea obligatoriu în public, la sinagogă.
Luând ca punct de plecare menora, candelabrul cu şapte braţe din Tabernacol (Num. 4, 9), Aboab îşi împarte lucrarea în şapte nerot (lămpi), împărţite la rândul lor în subcapitole. Planul general are la bază trei îndemnuri din Psalmul 34, 15, utilizate ca titluri: 1. r0;Întoarce-ţi faţa de la răur1;; 2. r0;Fă bineler1;; 3. r0;Caută şi urmăreşte pacear1;. Menorat ha-maor tratează subiecte ca: lupta împotriva geloziei, plăcerii şi ambiţiei; adeziunea la preceptele tăierii împrejur, rugăciunii, respectului faţă de părinţi, carităţii şi dreptăţii; studiul Torei, pocăinţa şi smerenia.
Dat fiind că autorul urmăreşte să convingă masele, etica religioasă iudaică este prezentată într-o formă populară, prin îndemnuri frumoase şi maxime rabinice. Înclinat deopotrivă spre filozofie ca şi spre misticism, Aboab îmbină învăţăturile lui Maimonide cu unele idei extrase din Cabala. El recunoaşte însă şi valoarea unor filozofi neevrei ca Platon şi Aristotel, pe care-i citează.
Menorat ha-maor este şi titlul unei opere etice de Israel ben Iosif al-Nakava, contemporan cu Aboab. Unii descendenţi ai lui Aboab s-au distins ulterior ca savanţi şi predicatori. Printre ei, se numără Isaac Aboab da Fonseca (1605-1693), care, în calitate de haham la Pernambuco, în Brazilia olandeză, a devenit primul rabin din Lumea Nouă.
Părintele poporului evreu, primul dintre cei trei patriarhi. După cum arată cartea Genezei, au fost zece generaţii de la Adam la Noe şi încă zece, de la Noe la Abraham.
Potrivit tradiţiei evreieşti, Abraham s-a născut în anul 1948 de la facerea lumii (1812 î.e.n.). Numele lui era la origine Abram (r0;Tatăl este înălţatr1, fiind apoi preschimbat în Abraham, pe care Biblia îl interpretează ca însemnând r0;tatăl unei mulţimi de neamurir1; (Gen. 17, 5).
Terah, tatăl lui Abraham, locuia iniţial în Urul Caldeii, un oraş din sudul Mesopotamiei, de unde a emigrat apoi în nord-vestul ţării, în Haran (Gen.11, 31). După moartea lui, Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham, care avea pe atunci 75 de ani, să emigreze împreună cu nevasta lui Sara şi cu familia lui r0;în ţara pe care ţi-o voi arăta eur1;, adică în Canaan.
Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham: r0;Voi face din tine un neam marer1; (Gen. 12, 1-2), cuvinte care sunt interpretate ca o binecuvântare pentru toate familiile de pe pământ.
Viaţa lui Abraham, bogată în evenimente, cuprinde nu puţine migraţii. După o perioadă petrecută în Canaan, foametea îl obligă să se refugieze în Egipt.
Mai târziu, clanul se întoarce în Canaan, dar un conflict între ciobanii lui Abraham şi cei ai nepotului său, Lot, determină o ruptură în familie. În urma acesteia, Abraham se instalează în apropiere de Hebron, iar Lot, în zona Mării Moarte. Când Lot cade în mâna năvălitorilor, Abraham sare în ajutorul lui. În ciuda acestui episod războinic, Abraham este în general descris ca un paşnic păstor.
Făgăduiala divină cu privire la ţara dăruită lui Abraham este reînnoită cu prilejul ceremoniei legământului (Gen. 15, 7-21). El primeşte totodată porunca de a se tăia împrejur ca semn al acestui legământ cu Dumnezeu, pe care-l va transmite tuturor descendenţilor săi pe linie masculină.
Când Abraham avea optzeci de ani, Sara, care era stearpă, i-o oferă pe roaba ei, Agar, drept concubină. Din această legătură se naşte Ismael, care însă nu este recunoscut ca moştenitor. Dumnezeu îl vesteşte atunci pe Abraham că Sara îi va dărui un fiu. Într-adevăr, Sara îl naşte pe Isaac, care va deveni moştenitorul material şi spiritual al lui Abraham. Acesta avea pe atunci o sută de ani iar Sara nouăzeci. După ce băiatul creşte, Dumnezeu îl pune pe Abraham la grea încercare, poruncind să-l ducă pe Isaac pe Muntele Moria şi să i-l jertfească (Gen. 22, 1-2). Abraham era gata să se supună când, în ultimul moment, un înger i se arată, împiedicând sacrificiul (vezi Akeda). Abraham a murit la 175 de ani. Cei doi fii ai lui l-au îngropat la Hebron, în grota Macpela, pe care el însuşi o cumpărase ca loc de înmormântare pentru Sara.
Hagada cuprinde multe relatări cu privire la Abraham. El este considerat părintele monoteismului r12; primul om care recunoaşte existenţa Dumnezeului unic prin propria lui judecată.
Hagada povesteşte că, o dată convins de adevărul credinţei, Abraham ar fi sfărâmat idolii tatălui său, care era păgân. Pentru a strivi această revoltă făţişă împotriva ordinii stabilite, regele mesopotamian Nimrod ar fi ordonat ca Abraham să fie aruncat într-un cuptor încins, dar patriarhul a ieşit nevătămat din această încercare. În tradiţia evreiască, Abraham întruchipează ospitalitatea şi iubirea aproapelui (hesed).
Tradiţia îi atribuie, de asemenea, instituirea slujbei de dimineaţă.
Talmudist francez, născut în Provenţa, cunoscut şi sub acronimul de Ravad (de la Rabi Abraham ben David).
Discipol al lui Moise ben Iosif din Narbonne şi al lui Meşulam ben Iacob din Lunel, a fost unul din cei mai importanţi talmudişti ai epocii. Om cu stare, poate negustor de pânzeturi, Ravad i-a sprijinit financiar pe toţi studenţii săraci din ieşiva pe care o înfiinţase la Posquieres, lângă Nîmes.
Comentariile sale critice (hasagot) cu privire la codul de legi al lui Alfasi, la Sefer ha-maor de Gerondi şi, mai ales, la Mişne Tora a lui Maimonide i-au adus faima de baal hasagot r12; critic prin excelenţă. Ravad l-a criticat sever pe Maimonide pentru că, în codul său de legi, acesta omisese orice explicaţii sau referinţe la surse.
Totodată, aversiunea lui pentru codificare a contribuit în mare măsură la contracararea tendinţelor de transformare a Torei într-un simplu repertoar. Priceput nu doar în problemele Talmudului, ci şi în filozofie, Ravad s-a opus încercării lui Maimonide de a elabora un sistem de dogme în sânul iudaismului.
În amplul său comentariu asupra Mişnei, din care s-au păstrat doar două tratate, Ravad explică o serie de pasaje obscure, neglijate de Talmud.
Puţinele responsa care ne-au parvenit de la el sunt reunite într-un volum intitulat Temim deim (r0;Perfecţi în cunoaşterer1.
S-a păstrat de asemenea un comentariu al lui despre Sifra la Levitic. Nahmanide îl admira în mod deosebit pe Rabi Abraham pentru ştiinţa şi credinţa lui iar Menahem Meiri îl aprecia ca pe unul din cei mai mari comentatori. Printre discipolii lui de la Posquieres, s-au numărat Isaac ha-Cohen din Narbonne, primul comentator al Talmudului de la Ierusalim, şi Abraham ben Natan din Lunel, autorul lui Ha-Minhag.
Om de stat, expert în finanţe şi diplomat, comentator al Bibliei şi filozof, Abravanel a fost trezorierul regelui Alfons al V-lea al Portugaliei.
Acuzat pe nedrept de conspiraţie după moartea acestuia, fuge din ţară în 1483. Se refugiază la Toledo, unde intră în slujba regelui Ferdinand şi a reginei Isabela. După ce încearcă în zadar să obţină revocarea edictului de expulzare a evreilor din Spania, ia conducerea evreilor spanioli exilaţi (1492). Se stabileşte apoi la Napoli, la curtea regelui local, dar nu pentru mult timp, căci noi necazuri îi poartă paşii prin Sicilia, Corfu, Monopoli şi, în sfârşit, la Veneţia unde se afirmă din nou ca diplomat, negociind un tratat comercial cu Portugalia.
Discipol al lui Iosif Haiun, rabinul Lisabonei, Abravanel era deopotrivă erudit în înţelepciunea talmudică şi în ştiinţele profane. În lungul său comentariu asupra Pentateuhului şi a Profeţilor, face apel la autorii clasici şi la exegeţii creştini, vădind totodată o adâncă neîncredere faţă de monarhie.
A fost primul dintre învăţaţii evrei care a alcătuit introduceri la cărţile biblice, prefaţând fiecare parte printr-o enumerare de întrebări sau r0;dubiir1; pe care încearcă mai apoi să le lămurească r12; metodă împrumutată de la eruditul creştin Alfonso Tostado. Sub influenţa preocupării renascentiste pentru claritatea exprimării, atrage atenţia asupra greşelilor de stil şi de limbă la Ieremia şi Ezechiel.
Comentariile lui biblice sunt oarecum vagi, stufoase şi pline de repetiţii. Spre deosebire de alţi comentatori care analizau textul verset cu verset, Abravanel preferă să se lanseze în lungi discuţii. Modul său de abordare este preponderent raţional şi filozofic, el fiind primul comentator evreu care recurge la elemente sociale şi politice în explicarea textului biblic.
Abia împlinise douăzeci de ani când dă la iveală prima lui lucrare filozofică, Ateret zekenim (r0;Coroana străbunilorr1, care tratează despre Providenţa divină. În Roş emuna (r0;Principiile credinţeir1 ia apărarea celor 13 articole de crez ale lui Maimonide împotriva criticilor formulate de Hasdai Crescas şi Iosif Albo, subliniind totuşi că nu există nici o dogmă în iudaism şi că omul trebuie să creadă în totalitatea Torei cu toate normele şi poruncile ei.
Spre a-şi îmbărbăta coreligionarii evrei, care suferiseră calvarul expulzării, şi a le întări credinţa în venirea lui Mesia, Abravanel compune o trilogie, alcătuită din Maiane ha-ieşua (r0;Fântâna eliberăriir1, Ieşuot meşiho (r0;Izbăvirea unsului săur1 şi Maşmia ieşua (r0;Vestitorul eliberăriir1.
Critic îndrăzneţ al mesianismului lui Isus şi adversar al evreilor renegaţi, care comentau alegoric venirea lui Mesia, Abravanel susţine că timpurile impun ivirea unui mântuitor viu, care, după calculele lui, ar fi urmat să vină în anul 1503. Operele lui mai cuprind comentarii asupra tratatului Avot, asupra Hagadei de Pesah şi asupra Călăuzei rătăciţilor de Maimonide.
Fiul său mai mare, Iuda Abravanel (cca.1460 - cca.1535), cunoscut în Italia sub pseudonimul de Leone Ebreo, este autorul unei opere filozofice după modelul dialogurilor platoniciene r12; Dialoghi di Amore (1535) r12; în care Dumnezeu este identificat cu Iubirea.
Cabalist spaniol. La douăzeci de ani, a părăsit Spania, pornind în căutarea fluviului legendar Sambatyon, dincolo de care locuiesc, potrivit tradiţiei, cele zece triburi pierdute ale lui Israel. În timpul şederii în Italia, s-a apropiat trecător de filozofie, pentru a se consacra apoi Cabalei.
Devenit meşter în arta interpretării mistice a literelor şi a cuvintelor (ghematria), Abulafia credea că puterea creaţiei rezidă în diferite combinaţii ale acestora. Ducea o viaţă ascetică şi era convins că i s-a arătat Dumnezeu. Mai târziu, a prezis că era mesianică urma să înceapă în 1290, drept care s-a hotărât să-l convertească pe Papa Nicolae al III-lea la iudaism.
Papa a pus să fie arestat şi dus la Roma şi numai moartea subită a pontifului l-a salvat pe Abulafia de pedeapsa aspră care-l aştepta. Despre ultimii lui ani, se ştie doar că şi i-a petrecut hoinărind în permanenţă. Locul şi împrejurările morţii lui nu se cunosc.
Abulafia vedea în propria lui doctrină, care îmbină raţionalitatea şi ezoterismul, o continuare logică a filozofiei lui Maimonide, căruia îi atribuia tendinţe mistice. Viziunea lui asupra Cabalei a stat la baza misticii dezvoltate în sec. al XVI-lea de şcoala din Safed (vezi Mistica evreiască ).
Concept rabinic, potrivit căruia sufletele tuturor celor care au studiat sau au predat Tora pe pământ sunt reunite într-o adunare cerească unde li se alătură sufletele altor oameni erudiţi şi virtuoşi care au dobândit merite deosebite în existenţa lor terestră. I
eşiva şel Maala este menţionată în mai multe rânduri în Talmud şi în Midraş (de ex. Pes. 53, unde învăţaţii apar aşezaţi după rangul lor şi unde îngerii participă şi ei la adunare pe care o prezidează însuşi Dumnezeu.
Academia cerească se aseamănă în multe privinţe tribunalelor pământeşti ca Sanhedrinul sau bet din, deşi verdictele acestora din urmă prevalează asupra celor emise de sus, căci Tora r0;nu este în cerurir1; (B.M. 59.
O expresie utilizată cu privire la Raba bar Nahmani, despre care s-a spus că r0;a fost rechemat la academia lumii cereştir1; (B.M. 86a), a devenit ulterior un eufemism tradiţional pentru moartea celor drepţi. O reminiscenţă binecunoscută a conceptului se regăseşte în formula ce precedă Kol Nidre, în ajun de Iom Kipur, unde se menţionează încuviinţarea celor două r0;tribunaler1; r12; terestru şi ceresc r12; ca rugăciunile să poată fi rostite în prezenţa r0;păcătoşilorr1;.
Înfiinţate în Ereţ Israel şi în Babilonia, au fost primele şcoli superioare, destinate studiului tradiţiei evreieşti, în care Tora scrisă şi legea orală erau predate de rabini învăţaţi. Cea mai veche menţiune despre un învăţământ sistematic sau r0;casă de studiur1; apare în apocrife (Ecles. 51, 16, 23, 29), unde termenul de ieşiva (r0;adunare, şedinţăr1 este echivalent cu bet midraş (r0;casă de studiur1;; vezi Avot 2, 7).
Din cauza aranjamentului său interior compus din scaune, ieşiva a ajuns să însemne r0;academie rabinicăr1; (vezi mai jos); echivalentul aramaic, curent în Babilonia, era metivta (Iev. 105.
Rabinii susţineau că astfel de academii existaseră încă din ultimele două secole dinaintea erei curente, din vremea r0;perechilorr1; (zugot) de erudiţi, dintre care unul slujea ca nasi (patriarh sau preşedinte al academiei), iar celălalt ca av bet din (preşedinte al tribunalului). Sanhedrinul, alcătuit din 71 membri, care-şi ţineau iniţial şedinţele pe Muntele Templului, servea nu numai drept Curte Supremă, ci şi drept centru de studii şi de dezbateri rabinice, adică drept academie sau bet midraş (T.I. Beţa 2, 4; Mid. 5, 4).
I. Academiile palestiniene (Ereţ Israel)
Până la distrugerea Templului (70 e.n.), există puţine mărturii despre un învăţământ rabinic (tanaitic) organizat în afara Ierusalimului. Cu toate acestea, o mică academie trebuie să fi funcţionat la Iamnia (Iavne), localitate situată la circa 40 km vest de Ierusalim. Conform Hagadei, atunci când romanii au asediat Ierusalimul, R. Iohanan ben Zakai a reuşit să fugă din oraş, ascuns într-o ladă.
Ajuns în faţa comandantului roman, viitorul împărat Vespasian, i s-a permis să solicite o favoare. r0;Dă-mi Iavne cu înţelepţii săi,r1; a cerut rabinul (Ghit. 56.
Sub conducerea lui Iohanan, Iavne devine principalul centru al unei reţele de academii care se întindea din Ereţ Israel până la Nisibe în Babilonia şi chiar până la Roma.
Academia de la Iavne se organizează ca structură şi funcţii după modelul marelui Sanhedrin de la Ierusalim. Noi academii înfloresc în vremea discipolilor direcţi ai lui Iohanan ben Zakai r12; în special Eliezer ben Hirkanos (la Lida) şi Iosua ben Hanania (la Pekiin) r12; şi mai târziu în epoca lui Akiva (Bnei Brak), Hanania ben Teradion (Sihnin), Iose ben Halafta (Seforis) şi alţii, până la patriarhul Iuda ha-Nasi (Bet-Şearim). Eleazar ben Arah a înfiinţat o academie la Emaus, care însă a trebuit să-şi închidă porţile din lipsă de studenţi. Despre R. Akiva, personalitate proeminentă şi legendară, se spune că ar fi atras mii de discipoli la academia sa de la Bnei Brak.
Devastarea Palestinei centrale şi de miazăzi în urma înfrângerii răscoalei lui Bar Kohba împotriva romanilor (132-135 e.n.) determină dispersarea numeroşilor erudiţi, dintre care unii se îndreaptă către Babilonia. O perioadă de refacere a academiilor începe în jurul anului 140, o dată cu mutarea celei de la Iavne la Uşa, în Galileea, regiune din nordul ţării, care slujeşte drept refugiu şi pentru alte şcoli şi învăţaţi. Sub conducerea lui Iuda ha-Nasi, vechea academie de la Iavne se mută de la Uşa la Seforis (cca. 200), unde va fi redactată Mişna. Aceeaşi ieşiva se reinstalează în cele din urmă la Tiberiada în jurul anului 235.
Perioada următoare este dominată de academiile amoraitice şi talmudice. Tiberiada devine principalul r0;atelierr1; în care se redactează Talmudul de la Ierusalim (sau palestinian). În ciuda unei lungi perioade de inactivitate (cca. 400-520 e.n.), academia locală încearcă să supravieţuiască încă o sută de ani după cucerirea arabă din sec. al VII-lea. Toate celelalte academii din Ereţ Israel, r12; Lida (Lod), Cezareea şi Seforis r12;, dispar către sfârşitul sec. al IV-lea.
Funcţiile şi autoritatea academiei suferă unele modificări în epoca talmudică. Prezidiul academiei, convocând şi foşti colegi într-ale erudiţiei, formează o curte supremă de justiţie, care judecă procese concrete şi adoptă hotărâri. În plus, conducătorii academiei se ocupă de învestirea (smiha) studenţilor calificaţi ca rabini. De asemenea, până în 359 când are loc fixarea definitivă a calendarului evreiesc, prezidiul stabileşte şi începutul r0;lunii noi (roş hodeş) şi intercalarea anului bisect.
În calitate de supremă autoritate religioasă a iudaismului palestinian şi din diaspora, patriarhul trimitea din când în când soli care răspândeau învăţătura religioasă în comunităţile din Ereţ Israel şi din Babilonia şi totodată strângeau fonduri pentru întreţinerea academiilor şi a studenţilor. Sumele adunate nu reuşeau să acopere nevoile sutelor de erudiţi.
Cei mai mulţi dintre ei erau obligaţi să-şi câştige existenţa practicând agricultura sau diferite meşteşuguri, de aceea şedinţele academiei se ţineau adeseori seara.
Patriarhul deţinea dreptul exclusiv, exercitat ulterior de conducătorii academiilor, de a promulga decrete (vezi Takana), menite să răspundă unor împrejurări pe care legea tradiţională existentă nu le prevăzuse. Învăţaţii din academii aveau de asemenea dreptul de a pronunţa interdicţii spre a ridica un r0;zid protector împrejurul legiir1; (vezi Ghezera).
Începând din sec. al III-lea e.n., înţelepţii obişnuiesc să r0;coboarer1; în Babilonia, spre a împărtăşi confraţilor de acolo şi studenţilor din diaspora învăţăturile rabinilor din Ereţ Israel (vezi Nehute). Această activitate se va dovedi esenţială, deoarece viaţa şi cultura evreilor din Ţara Sfântă aveau din ce în ce mai mult de suferit ca urmare a intoleranţei suveranilor creştini din Bizanţ. Măsurile antievreieşti au condus la emigraţie şi la închiderea academiilor, culminând cu abolirea patriarhatului în 425.
În anul 520, la scurt timp după sosirea lui Mar Zutra al III-lea din Babilonia, academia din Tiberiada îşi redeschide însă porţile. Va rezista până în 740, când îşi transferă activitatea la Ierusalim care se afla, încă din 638, sub dominaţie musulmană. Academia renăscută la Ierusalim îşi va vedea soarta pecetluită o dată cu năvălirea selgiucizilor (1071), urmată de cea a cruciaţilor (1099). De altfel, academiile din Ereţ Israel îşi pierduseră supremaţia în favoarea celor din Babilonia cu mult înainte de sec. al XI-lea.
II. Academiile babiloniene
Deşi nu există probe certe, s-ar părea totuşi că au existat şcoli superioare în Babilonia încă din sec. I î.e.n.. Tana Iuda ben Batira I ar fi înfiinţat o academie la Nisibe cu puţin înainte de distrugerea Templului (Pes. 3.
Hanania, un nepot al lui Ioşua ben Hanania, a fost profesor la Nehar-Pekod, unde a uzurpat autoritatea academiei din Ereţ Israel, anunţând datele lunii noi şi fixând anii bisecţi. Acest act arbitrar a fost invalidat de elevii lui R. Akiva, refugiaţi temporar în Babilonia după reprimarea răscoalei lui Bar Kohba.
În jurul anului 200 e.n., sub conducerea lui Rav Sila şi Aba bar Aba, academia din Nehardea devine centrul spiritual al iudaismului babilonian, păstrând totodată legătura cu Iuda ha-Nasi şi cu comunitatea evreiască din Ereţ Israel.
Această influenţă palestiniană se consolidează o dată cu întoarcerea lui Rav (Aba Ariha) care fusese învestit rabin de către însuşi Iuda ha-Nasi. Noua academie înfiinţată de Rav la Sura (cca. 220) o va eclipsa curând pe cea din Nehardea şi se va menţine în activitate aproximativ 800 de ani.
Renumele de erudit al lui Rav atrage la Sura peste o mie de studenţi permanenţi şi revigorează studiile iudaice în toată Babilonia. În aceeaşi perioadă, Mar Samuel conducea academia din Nehardea. El şi Rav au fost principalele personalităţi din prima generaţie de amoraimi babilonieni. Samuel se consulta adeseori cu Rav, sub autoritatea căruia au fost redactate la Sura cele mai multe din tratatele Talmudului babilonian.
Asemenea academiilor din Ereţ Israel care le-au servit drept model, academiile babiloniene îndeplineau o dublă funcţie: fiecare era în acelaşi timp un bei midraş, adică un centru de studiu pentru interpretarea legii evreieşti, şi un bet din, un tribunal care judeca procesele religioase şi civile. Cum nici profesorii nici studenţii nu erau remuneraţi în vreun fel, ci erau nevoiţi să-şi câştige singuri existenţa, conducătorii academiei programau cursurile în primele ore ale dimineţii şi seara târziu, pentru a da timp studenţilor să-şi facă temele şi să se pregătească pentru şedinţa următoare (Şab. 136.
Studenţii erau admişi la orice vârstă, dar, pentru a fi acceptat ca profesor, era nevoie de calificări deosebit de înalte. Ca şi în Ereţ Israel, preşedintele academiei, roş (ha-) ieşiva (Ber. 57a), era ales de erudiţi, dar fiecare numire trebuia confirmată de exilarhul babilonian. Nu existau clase separate: toate cursurile se ţineau în aceeaşi sală, în care conducătorul academiei îşi avea locul său pe un podium iar studenţii luau loc în faţa lui pe mai multe rânduri de scaune, ajungând uneori până la 24 de rânduri (BX. 117a; Meg. 28. De două ori pe an, în lunile Elul şi Adar, mii de persoane se adunau la una dintre academii pentru a studia un tratat talmudic sub supravegherea lui roş ieşiva (vezi Kala, Luna de).
Academia din Nehardea a fost distrusă de aliaţii palmirieni ai Romei în 259. Iuda bar Ezechiel, discipol şi succesor al lui Samuel a mutat-o la Pumbedita, unde a rezistat până în sec. al IX-lea. Ea a continuat să funcţioneze până în sec. al XIII-lea la Bagdad. Academia din Sura a atins o înflorire deosebită sub conducerea lui Rav Aşi (376-427), care a mutat-o la Mata Mehasia.
Locul fruntaş ocupat de academiile babiloniene în epoca posttalmudică s-a datorat mai multor factori. Începând din 589, profesorul care prelua preşedinţia academiei primea în acelaşi timp titlul de gaon (r0;eminenţăr1; sau r0;excelenţăr1.
Comunităţile evreieşti de pe tot cuprinsul diasporei puneau întrebări gheonimilor din Sura şi, uneori, celor din Pumbedita r12; întrebări care nu se mărgineau la simple aspecte ale practicii rituale, ci acopereau o vastă arie de probleme legate de teologie, Biblie, liturghie, precum şi de interpretarea unor pasaje din Talmud. Acest obicei a dat un puternic imbold literaturii de responsa. În plus, gheonimii au creat o serie de coduri de legi, uşurând Halaha de hăţişul dezbaterilor talmudice şi reducând-o la un util ghid practic.
Printre aceste coduri s-au numărat Halahot pesukot, atribuite lui Iehudai Gaon (cca. 760), şi Halahot ghedolot (cca. 825).
Între exilarh şi gaon aveau loc adeseori conflicte de autoritate. Pe de altă parte, împărţirea ajutoarelor din străinătate provoca tensiuni între academiile din Sura şi din Pumbedita. O întrebare din diaspora către un gaon era îndeobşte însoţită de o sumă de bani destinată studenţilor academiei şi chiar gaonului însuşi. În final, problema s-a rezolvat prin împărţirea diasporei şi deci a fondurilor în două regiuni, corespunzând fiecare uneia din cele două academii r12; Sura şi Pumbedita.
În Evul Mediu, dezvoltarea comunităţilor evreieşti din Occident (Spania, Italia, Franţa şi Germania), conduse de profesori autohtoni, mulţi dintre ei formaţi chiar în academiile babiloniene, a diminuat treptat prestigiul şi influenţa acestora din urmă. Cu timpul, comunităţile occidentale au încetat să mai solicite sfaturi şi explicaţii de la gheonimi.
Înaintea declinului definitiv, academia din Pumbedita a cunoscut o ultimă perioadă de glorie sub conducerea lui Şerira Gaon şi a fiului său Hai Gaon (998-1038). Pentru academiile epocilor ulterioare, vezi Ieşiva.
Legea biblică nu impune, în general, purtarea de acoperăminte pentru cap, totuşi marele preot purta o mitră sau un turban de pânză (Ex. 28, 4; 29, 6; Lev. 8, 9 etc), iar preoţii obişnuiţi purtau şi ei o scufie ceremonială (Ex. 28, 40; 29, 9; Lev. 8, 13).
Se pare că, în vremea Templului, numai persoanele de rang înalt purtau capul acoperit după moda mesopotamiană. Talmudul cuprinde păreri contradictorii în această privinţă.
După unii autori, acoperirea capului la bărbaţii evrei era un simplu obicei şi avea deci un caracter facultativ (Nel. 30. Pe de altă parte, mulţi înţelepţi socoteau că nu se cade ca oamenii învăţaţi să umble cu capul descoperit şi unii nu mergeau mai mult de patru coţi (sub doi metri) fără să poarte ceva pe cap din cauza prezenţei divine (Şehina) care se întindea deasupra lor (Kid. 31a; Şab. 118.
Alţii considerau că se cuvine să-ţi acoperi faţa în timpul slujbei (R. H. 17b; Taan. 20a). Alţii, în fine, n-ar fi condus niciodată o rugăciune publică fără să-şi acopere capul (Sof. 14, 15). Întrebarea dacă bărbaţii evrei puteau să se roage cu capul descoperit a suscitat aprinse controverse secole de-a rândul.
În schimb, toţi înţelepţii erau de acord că o femeie măritată nu trebuia în nici un caz să-şi expună vederii pletele r12; r0;coroana frumuseţiir1; ei.
Legiuitorii şi înţelepţii rabinici ai Evului Mediu au continuat să se contrazică asupra acestei chestiuni.
În Franţa şi Spania, acoperirea capului în timpul rugăciunii sau al studiului Torei nu era obligatorie, deşi Isaac Alfasi şi Maimonide optau pentru tradiţia babiloniană, mai severă.
Până târziu, unele autorităţi au considerat purtarea capului acoperit drept un obicei r0;demnr1;, dar facultativ, părere împărtăşită chiar şi în sec. al XVIII-lea de personalităţi ca Elia, gaonul din Vilnius (Beur ha-Gra la Ş. Ar., O. H. 8, 2).
Totuşi, încă din Evul Mediu, majoritatea rabinilor aşchenazi şi sefarzi au început să asocieze capul acoperit cu evlavia, în timp ce a umbla cu capul gol li se părea un semn de frivolitate.
În plus, evreii din Europa creştină condamnau din ce în ce mai aspru portul capului descoperit ca pe un obicei al neamurilor şi, ca atare, reprobabil. În scenele sinagogale şi de seder, reprezentate în miniaturile manuscriselor evreieşti medievale, evreii erau invariabil zugrăviţi cu capul acoperit: sefarzii, cu glugi, iar aşchenazii, cu Judenhut, pălăria ascuţită, specifică evreilor germani. Curând după aceea, autorităţile neevreieşti i-au obligat pe evrei să poarte anumite pălării ca semne distinctive: turbane şi bonete în Orient; Judenhut, apoi r0;bareteler1; roşu cu negru în Europa centrală.
În Polonia şi Rusia, se purtau pălării cu boruri largi în zilele lucrătoare, precum şi ştraimelul şi spodicul hasidic, cu boruri de blană, în zilele de Şabat şi de sărbători. Bărbaţii evrei purtau de acum cu toţii capul acoperit în timpul rugăciunii, la slujbele sinagogale, când studiau Tora şi când rosteau binecuvântările înainte şi după mese. Obiceiul a fost admis şi de autorităţile civile care le-au permis evreilor să-şi păstreze pălăria pe cap atunci când depuneau mărturie la tribunal.
La începutul sec. al XVIII-lea, tichia rotundă (ebr., kipa; idiş, kapel sau iarmulka) devine portul curent la aşchenazi. În casă, kipa înlocuieşte orice alt fel de pălărie şi este considerată un semn de evlavie. Astfel, acoperirea capului, iniţial un simplu obicei, dobândea în cele din urmă autoritate halahică.
Evoluând în sens contrar, iudaismul reformat va tinde să abolească obiceiul chiar şi în timpul rugăciunii. În sec. al XIX-lea, neo-ortodoxismul german hotăra că bărbaţii evrei nu trebuie neapărat să poarte capul acoperit în orice împrejurare.
Iudaismul conservator a preluat această normă, limitând obligaţia acoperirii capului la manifestările de cult acasă sau la sinagogă, la studiul Torei şi la ocaziile rituale. Totuşi mulţi evrei conservatori au continuat să poarte kipa şi la masă. Nici în sânul mişcării reformate nu a existat un consens în această privinţă: radicalii, în special în Statele Unite, au eliminat pălăriile şi kipele din sinagogă sau le-au tolerat cu caracter facultativ;
în Europa, în schimb, evreii liberali şi ritul neolog unguresc au tins să le păstreze măcar în timpul rugăciunii. După cel de-al doilea război mondial, obiceiul a cunoscut o nouă înflorire şi portul kipei croşetate a renăscut, adesea mai curând ca semn al identităţii evreieşti decât din motive strict religioase.
Dacă pentru bărbaţi, acoperirea capului a fost mult timp considerată un simplu gest de evlavie, pentru femeile măritate, obiceiul a constituit, încă din epoca biblică, însăşi expresia cinstei lor (ţeniut).
A apărea cu capul descoperit în public era culmea ruşinii (Isa. 3, 17) şi putea fi cel mult admis în cazul unei sota în timpul procesului de adulter (Num. 5, 18). Această normă, păstrată cu stricteţe în epoca talmudică (B. K. 8, 6; Ned. 30, s-a transmis şi la primii creştini (vezi 1 Cor. 11, 5). Interdicţia era atât de severă încât, dacă nevasta se arăta cu capul descoperit în public, bărbatul ei putea s-o repudieze fără să piardă partea care-i revenea din zestrea ei (Ket. 7, 6).
După unele autorităţi, nici o binecuvântare nu putea fi rostită într-o casă în care se afla o femeie cu capul descoperit (Ber. 24a). Tinerele nemăritate erau însă scutite de această obligaţie iar legea rabinică le îngăduia chiar şi femeilor măritate să-şi poarte părul neacoperit acasă, deşi nu încuviinţa o astfel de purtare.
Începând din Evul Mediu, femeile, în special cele din Europa de Est şi din ţările musulmane, încep să adopte un acoperământ de cap mai complicat. Este cazul aşa-numitului ştern-tihel polonez, cu diadema sa de pietre preţioase sau de perle, existent în mai multe modele diferite pentru Şabat şi pentru zilele lucrătoare. Soţiile hasidimilor obişnuiesc până în zilele noastre să se radă în cap înaintea nunţii, purtând de atunci încolo un batic (tihel) care le acoperă tot părul.
Perucile, cunoscute încă din epoca talmudică (Şab. 6, 5; Naz. 28, au devenit o modă printre femeile aşchenaze în sec. al XVIII-lea. Confecţionată din păr natural sau artificial, peruca (ebr., pea nohrit; idiş, şaitel) a fost aspru condamnată de mulţi rabini ca Ionatan Eybeschutz şi Moise Sofer, însă criticile lor înverşunate nu au găsit aproape nici un ecou în societatea evreiască occidentală. În prezent, femeile ortodoxe nu îşi acoperă capul acasă, dar poartă uneori fulare sau peruci în societate. În schimb, iudaismul reformat şi cel conservator au menţinut obiceiul numai la sinagogă.
Lucrare de regulă poetică, în care anumite grupuri de litere alcătuiesc cuvinte sau nume proprii sau apar într-o anumită ordine. În poezia liturgică ebraică, primele litere ale versurilor se succedă adeseori în ordine alfabetică sau alcătuind numele autorului.
Acest vechi procedeu literar apare în Biblie (Ps. 111-112; Plâng. 1-2), chiar dacă uneori lipseşte câte o literă (Ps. 37; 145).
Forma sa cea mai elaborată o constituie Psalmul 119, în care cele 22 de strofe sunt compuse din versete ale căror litere iniţiale sunt aşezate în ordine alfabetică.
Scopul acestui procedeu (notarikon) era de a oferi o metodă de memorare utilă, în special înainte de inventarea tiparului, când cărţile de rugăciune se procurau cu greutate. O intenţie mnemotehnică similară apare în rugăciunea Tikanta Şabat din slujba suplimentară de Şabat, care cuprinde în acrostih literele alfabetului în ordine inversă.
Acrostihurile erau foarte răspândite în poezia liturgică (piyut) medievală (vezi Anim zmirot) şi în Cabala. Mai multe cântece populare şi imnuri care încheie sederul de Paşte (de ex., Adir Hu) sunt construite pe baza acestui procedeu alfabetic. Alteori, acrostihul are menirea de a consemna numele autorului, cum este cazul lui Mordehai în Maoz ţur, imnul de Hanuca, sau al lui Solomon (Şlomo ha-Levi) Alcabeţ în imnul ajunului de Şabat, Leha dodi.
O tehnică înrudită, foarte utilizată începând din Evul Mediu, constă în folosirea acronimelor (rase tevot) pentru a combina iniţialele numelor şi/sau titlurilor unei personalităţi sub forma unei prescurtări de referinţă. Câteva exemple celebre sunt:
Raşi (de la Rabi Şlomo Iţhaki), Rambam (Rabi Moise ben Maimon sau Maimonide), Ramban (Rabi Moise ben Nahman sau Nahmanide), Ha-Ari (Aşkenazi Rabi Iţhak sau Isaac Luria) etc. În alte cazuri, acronimul are ca obiect titlurile cărţilor prin care s-a ilustrat un autor. De exemplu, Rabi Isaia Horowitz este supranumit r0;Şelahr1;, după cartea lui, Şene Luhot ha-berit.
Termen cabalistic provenind din simbolistica Zoharului şi exprimând concepţia antropomorfică a misticismului evreiesc despre împărăţia divină.
Ipostazele emanate din divinitate, sefirot, sunt descrise simbolic ca alcătuind o imensă formă cu înfăţişare umană: cele trei sefirot superioare r12; Keter (Coroana), Hohma (Înţelepciunea) şi Bina (Inteligenţa) r12; corespund capului; Hesed (Iubirea) alcătuieşte mâna dreaptă, Din (Judecata) este mâna stângă (care este totodată şi sursa răului terestru), Tiferet (Frumuseţea) este corpul sau inima, Neta (Veşnicia) este piciorul drept, Hod (Măreţia) este stângul, iar Iesod (Temelia) este organul bărbătesc. Elementul feminin din împărăţia divină, Malhut sau Şehina (Prezenţa divină), este descris ca un corp feminin alăturat celui dintâi.
Conceptul de Adam cadmon corespunde modului în care Cabala interpretează mistic imago dei r12; facerea omului după asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 26). Figura în sine a apărut pentru prima dată într-o versiune a tratatului Şiur koma, care aparţine vechii mistici Hehalot şi Merkava. Sunt descrise aici membrele Creatorului, fiecare cu numele său şi toate de proporţii gigantice.
Acest simbolism mistic are la bază interpretarea antropomorfică a unor versete din Cântarea Cântărilor (5, 10-16) în care r0;iubitulr1; este considerat a fi însuşi Dumnezeu. Cabala medievală a făcut apel din plin la simbolistica din Şiur koma, care-şi avea probabil originea în speculaţiile mistice evreieşti din vremea celui de-al Doilea Templu.
Cabaliştii din Evul Mediu şi din epoca premodernă au folosit simbolul în modalităţi diferite: unii au pus accentul pe sensul mitic-antropomorfic, în timp ce alţii i-au atenuat impactul mitic, aplicând simbolul împărăţiilor ascunse în sânul divinităţii.
Perechea primordială, părinţii omenirii, a căror zămislire este descrisă în Gen. 1, 26-30. Ipoteza documentară (vezi Biblie) identifică în Scriptură două naraţiuni contradictorii cu privire la facerea omului.
Conform primei versiuni, atribuită surselor sacerdotale (P), Dumnezeu ar fi creat o fiinţă după chipul său, fertilă şi stăpână peste toate celelalte făpturi (1, 27-30). Cea de-a doua versiune, atribuită surselor iahviste (J), se găseşte în capitolele 2 şi 3, care prezintă o relatare mai amănunţită a facerii omului.
Făurirea omului (ha-adam) survine după facerea cerului şi a pământului. Dumnezeu îl modelează pe om din ţărână (ha-adama) şi-i suflă în nări suflare de viaţă. Creatura este apoi aşezată în grădina Edenului, care-i este dată în grijă. Dumnezeu îi îngăduie să mănânce din toţi pomii grădinii, în afară de pomul cunoaşterii (binelui şi răului) şi îl avertizează că încălcarea acestei unice interdicţii i-ar aduce osânda de a deveni muritor.
Pentru ca omul să se simtă mai puţin singur, Dumnezeu îi aduce toate animalele şi păsările şi Adam le dă la toate nume, fără să-şi găsească însă nici un tovarăş pe măsură. Dându-şi seama că r0;nu este bine ca omul să fie singurr1; (Gen. 2, 18), Dumnezeu îl cufundă într-un somn adânc şi-i extrage o coastă din care modelează o femeie ca să-i slujească drept r0;ajutor pe potriva luir1;.
Adam este mulţumit de făptură, pe care o numeşte r0;carne din carnea mear1; (2, 24) şi, spune Biblia, amândoi erau goi şi nu se ruşinau de aceasta până când apare şarpele care o ispiteşte pe Eva să guste din fructul pomului oprit.
După ce Eva mănâncă din fruct şi-i dă şi lui Adam din el, perechea îşi descoperă goliciunea şi, vrând să se ascundă de privirea divină, îşi confecţionează şorţuri din frunze de smochin.
Luat la întrebări de Dumnezeu şi pus în faţa propriei lui greşeli, Adam dă vina pe femeie care, la rândul ei, dă vina pe şarpe. Osânda divină îi loveşte pe toţi trei: şarpele este blestemat să se târască pe pântece şi să mănânce ţărână, bărbatul, să trudească ca să-şi câştige pâinea r0;în sudoarea feţeir1;, iar femeia, r0;să nască în durerir1; (3, 14 - 19), până se vor întoarce în ţărâna din care omul a fost luat. Abia în versetul 20, relatarea biblică arată că bărbatul i-a pus femeii numele de Hava (Eva), mama tuturor celor vii. Totodată, articolul (ha) care precedă substantivul comun adam dispare, în special în 4, 5 şi 5, 1-5, devenind nume propriu.
Masora deplasează vocalizarea pentru a face din Adam un nume, iar Septuaginta şi Vulgata suprimă articolul începând din versetul 19. Devenind făpturi ca toate făpturile, r0;cunoscând binele şi răulr1; (3, 22) şi pierzându-şi nemurirea, cei doi sunt izgoniţi din grădina Edenului. La poarta ei, Dumnezeu aşează nişte heruvimi înarmaţi cu săbii învăpăiate, ca să împiedice pe oricine să se apropie de pomul vieţii. Eva îi naşte pe Cain şi Abel, apoi pe Set, ca să compenseze pierderea lui Abel, ucis de propriu-i frate.
Pentru a explica diferenţele dintre cele două versiuni biblice cu privire la facerea omului, s-au avansat diverse ipoteze. Susţinătorii ipotezei documentare explică deosebirile prin juxtapunerea a două relatări din surse diferite (P şi J).
Adversarii acestei ipoteze consideră a doua naraţiune (Gen. 2) drept o dezvoltare mai elaborată a celei dintâi. Etimologia cuvântului adam este ambiguă: termenul feminin adama înseamnă r0;pământr1; iar rădăcina sa trimite la culoarea roşie.
Cuvântul acadian adamu înseamnă r0;sânger1;, în timp ce adamatu este r0;sângele negrur1; al bolii iar pluralul adamatu desemnează întunericul, pământul roşu-închis.
Într-o listă de sinonime acadiene, termenul adamu trimite la o persoană importantă sau nobilă. Numele de A-da-mu sau A-dam-u apar de asemenea în paleoacadiană şi în babiloniana veche.
Adam şi Eva sunt deseori pomeniţi în literatura pseudoepigrafică şi în comentarii, unde chiar li se dedică o poveste aparte, intitulată Carte despre viaţa lui Adam şi a Evei. Potrivit Genezei Rabba (8, 5), înainte de a isprăvi facerea omului, Dumnezeu s-ar fi consultat cu îngerii. Unii dintre aceştia l-ar fi încurajat să-şi continue lucrarea, având în vedere potenţialele virtuţi ale creaturii, în timp ce alţii l-au sfătuit să renunţe, dată fiind aplecarea omului spre rău (Midr. Ps. la 1, 22). Toţi îngerii au fost obligaţi să i se închine omului, dar Satana a refuzat, fiind azvârlit pentru aceasta în hăuri unde s-a acumulat în el o ură iremediabilă faţă de Adam (P. R. E. 13).
Literatura veche a Orientului Mijlociu abundă în legende despre facerea omului, dar deşi multe dintre ele prezintă numeroase asemănări cu naraţiunea biblică, elementul etic lipseşte. (vezi Creaţie).
În viziunea Hagadei, ha-adam a fost modelat dintr-un amestec de apă şi pământ (Gen. 2, 7), ceea ce concordă cu naraţiunile comparabile din mitologia greacă şi egipteană. Înţelepţii au interpretat versetul 27 (r0;după chipul săur1 ca o referire la o fiinţă hermafrodită, deopotrivă bărbat şi femeie (Er. 18a; Gen. R. 8, 1; Jub. 2, 14; 3, 8), creată în prima zi a lunii Tişri.
Dar, în cadrul genezei universului, fiecare nouă creaţie avea întâietate asupra celor anterioare (Gen. R. 19, 4), aşa încât Adam şi Eva au fost făcuţi la urmă, pentru a stăpâni lumea şi toate creaturile ivite înaintea lor (Num. R. 12, 4).
Au fost creaţi adulţi, în vârstă de 20 de ani (Gen. R. 14, 7), după cum toate elementele universului (luna, soarele, stelele) au fost create în stare de desăvârşire (Num. R. 12, 8).
Ura Satanei s-a manifestat în păcatul adamic. Satana a ales ca instrument şarpele, deoarece era animalul cel mai inteligent şi cel mai apropiat de om ca înfăţişare, fiind înzestrat cu mâini şi cu picioare (Gen. R. 19, 1; 20, 5).
Tradiţia dezbate problema locului în care Adam şi Eva au fost alungaţi după păcatul lor, întrebându-se dacă era vorba de lumea aceasta ori de cealaltă (Gen. R. 21, 7). După păcat, Şehina (Prezenţa divină) s-a îndepărtat de lumea aceasta, concentrându-se asupra construirii Tabernacolului (P. R. K. 1).
Ucenicia căinţei i se datorează lui Cain (Gen. R. 22, 13), totuşi Cartea lui Adam şi a Evei descrie pe larg remuşcările perechii primordiale după izgonirea din rai (Adam 1-11). Conform Sanh. 56b, Adam a primit legile noahide şi porunca de a respecta Şabatul (cf. Midr. Ps. la 92, 6) şi ar fi putut primi în întregime Tora dacă n-ar fi păcătuit (Gen. R. 24, 5; 21, 7). Eva este mai prost văzută de tradiţie: se spune despre ea că, înainte de a-l zămisli pe Set, ar fi adus pe lume demoni (Er. 18b; Gen. R. 20, 11).
Potrivit Zoharului, ea ar fi fost precedată de Lilit (Zohar 7, 34; 3, 19).
Mulţi filozofi evrei au încercat să interpreteze povestea lui Adam şi a Evei drept o alegorie a umanităţii, acceptând totuşi, în general, relatarea biblică drept adevăr istoric.
Astfel, după Filon, fidel tradiţiei platoniciene, cele două versiuni biblice ale facerii omului ar reprezenta conceperea a două fiinţe diferite: una nemuritoare, neîntrupată, omul ceresc, creat de Dumnezeu după chipul său, şi alta, replica pământeană a primei, culme a perfecţiunii omeneşti, alcătuită din materie şi spirit laolaltă şi purtătoare a propriei sale morţi.
După Iuda Halevi, Adam era desăvârşit, fiind înzestrat cu toate calităţile omeneşti la un nivel nemaiatins de atunci şi, totodată, cu koah ha-elohi (puterea divină) care-i îngăduia să comunice cu Dumnezeu. Dacă evreii se deosebesc de alte neamuri, este tocmai prin această putere, transmisă unora din descendenţii lui Adam (Kuzari 1, 95).
Comentând sintagma biblică r0;după chipul lui Dumnezeur1;, Maimonide vede în ea crearea unui intelect pur şi pune accentul asupra desăvârşirii adamice, anterioare păcatului. Păcatul însuşi a constat în distragerea lui Adam de la contemplarea adevărului şi antrenarea lui în descoperirea plăcerilor fizice, drept pentru care el a fost osândit să-şi înfrâneze poftele.
După Iosif Albo, Adam este un prototip uman, scop ultim al creaţiei. Albo dă naraţiunii biblice şi o interpretare alegorică în care grădina Edenului simbolizează lumea, arborele cunoaşterii este Tora, iar şarpele, aplecarea spre rău.
Astfel, omul ar fi fost aşezat în rai pentru a respecta poruncile, pedeapsa lui fiind aceeaşi ca a oricărui om care le încalcă.
În concepţia iudaică, povestea lui Adam şi a Evei explică pătrunderea răului într-o lume pe care Creatorul însuşi o apreciase drept r0;foarte bunăr1; (Gen. 1, 31). Dar, pentru iudaism, r0;căderear1; omului în păcat îi impune acestuia să se reabiliteze în faţa lui Dumnezeu, spre deosebire de doctrina creştină a r0;păcatului originarr1;, care susţine că desăvârşirea pierdută a omului nu poate fi răscumpărată decât prin ivirea şi jertfa de sine ale r0;celui de-al doilea Adamr1; (1 Cor. 15, 22).
O tradiţie creştină precizează, de asemenea, că Adam ar fi înmormântat sub reprezentarea răstignirii, aflată în sfântul mormânt de la Ierusalim. Biserica Ortodoxă îi comemorează pe părinţii omenirii în duminica dinaintea Crăciunului.
Reflecţii rabinice despre Adam şi Eva
Ţărâna din care a fost făcut Adam era adunată din toate colţurile lumii.
A fost făurit un simplu om, spre a arata că a distruge o viaţă omenească înseamnă a distruge o întreagă lume şi, dimpotrivă, a conserva o viaţă înseamnă a conserva o întreagă lume, aşa încât nici un om să nu-i spună vreodată altuia: r0;Tatăl meu era mai presus decât al tău!r1;
Marea putere a lui Dumnezeu stă în faptul următor: dacă un om foloseşte o matriţă ca să bată monezi, toate ies la fel una cu alta; dar dacă Dumnezeu înseamnă oamenii cu semnul [de care s-a slujit] pentru Adam, fiecare iese puţin altfel. Astfel, oricine este îndreptăţit să spună: r0;Lumea a fost creată pentru mine!r1;
Adam a fost făcut din ţărână şi Eva din Adam, dar totul numai după chipul lui Dumnezeu: nici un bărbat fără femeie, nici o femeie fără bărbat şi nimic fără prezenţa divină.
Un eretic a spus către Raban Gamaliel: r0;Dumnezeul tău este un hoţ. Nu stă oare scris că El l-a adormit pe Adam şi i-a furat o coastă?r1; Fiica lui Gamaliel răspunse prompt că va chema poliţia, fiindcă nişte hoţi le furaseră din casă o oala de argint şi le lăsaseră în loc una de aur. r0;Eu nu m-aş supăra deloc să-mi vină în casă aşa hoţi!r1; a spus ereticul. La care, fiica lui Gamaliel răspunse: r0;Atunci de ce-L vorbeşti de rău pe Dumnezeul nostru? I-a luat o coastă lui Adam, dar numai spre a-l îmbogăţi cu o soaţă.r1;
A douăsprezecea lună a calendarului religios evreiesc; a şasea lună a anului civil ebraic care începe cu Tişri. În anii bisecţi, se introduce în calendar şi un al doilea Adar (vezi mai jos). Luna Adar are, în mod obişnuit, 29 de zile şi coincide cu perioada februarie r12; martie. Semnul zodiacal care-i corespunde, Peştii, era considerat de rabini ca deosebit de propice. Numele acestei luni este menţionat de mai multe ori în Biblie (Est. 3, 7.13; 8, 12; 9, 1 etc; Ezra 6, 15) şi în apocrife (mai ales, 2 Mac. 15, 36) datorită numeroaselor evenimente istorice cu care este asociată.
În cea de-a treia zi a lunii, cu acordul regelui Persiei, a fost inaugurat la Ierusalim Templul reconstruit (Ezra 6, 14-16). Conform tradiţiei, 7 Adar este ziua naşterii şi morţii lui Moise (Meg. 13. În această zi, membrii societăţilor de înmormântare evreieşti (hevra kadişa) ţin un mic post de ispăşire pentru ofensele aduse fără voie morţilor.
Cea mai mare sărbătoare a lunii este Purimul, pe 14 Adar. La Ierusalim şi în oraşele vechi, înconjurate de ziduri, sărbătoarea se celebrează în ziua următoare şi se numeşte Şuşan Purim sau Purimul din Suza.
În anii bisecţi, primul Adar (ebr. Adar rişon) are 30 de zile, iar al doilea Adar (ebr. Adar seni sau Ve-adar) are 29. În acest caz, toate evenimentele comemorate de obicei în această lună, inclusiv Purimul, se transferă în al doilea Adar. Totuşi, şi în primul Adar, la data obişnuită a Purimului, se ţine un Purim Katan (r0;Micul Purimr1 ca un fel de avanpremieră a sărbătorii. Pentru a rezolva complicaţiile legate de anii bisecţi, există regula halahică, general acceptată, după care o bar miţva sau bat miţva se serbează în al doilea Adar, în timp ce obligaţiile de iarţait şi de Kadiş se fixează în primul Adar.
Datorită Purimului în special, Adar este o lună deosebit de veselă, de unde şi zicala rabinilor: r0;Când vine Adar, bucuriile se înmulţescr1; (Taan. 29a). Pe 13 Adar, exista la origine o sărbătoare minoră, comemorând victoria lui Iuda Macabeul asupra generalului sirian Nicanor (7 Mac. 7, 49).
Apocrifele menţionează aceasta r0;zi a lui Nicanorr1;, precizând că ea se celebrează chiar în ajun de Purim care, la rândul lui, este r0;ziua lui Mordehair1; (2 Mac. 15,36). Cu timpul, vechea sărbătoare a fost eclipsată de postul Esterei (vezi Postul şi zilele de post) care se ţine în prezent pe 13 Adar.
În iudaism, adevărul reprezintă o valoare etică supremă, atât pentru individ, cât şi pentru colectivitate. Rabinii ne învaţă că r0;existenţa lumii se bazează pe trei lucruri: adevărul, dreptatea şi pacear1; (Avat 1, 18) căci, atunci când domneşte adevărul, dreptatea decurge în chip necesar, apoi vine pacea, binefacerea cea mai mare pentru o societate. Un comentariu asupra cuvântului ebraic emet vehiculează o idee asemănătoare: cuvântul este compus din prima literă a alfabetului ebraic, din cea de la mijlocul său şi din cea care încheie alfabetul. În acest fel, de la început până la sfârşit, toate valorile personale şi sociale se bazează pe adevăr. În etica evreiască adevărul este strâns legat cu alte valori omeneşti superioare.
Etica evreiască insistă hotărât asupra valorii şi importanţei adevărului pentru gândire, vorbire şi acţiune. Totodată, ea subliniază însă slăbiciunea judecăţii individuale şi recomandă aspiraţia la adevăr prin intermediul părerii majorităţii.
În măsura în care nimeni nu poate fi sigur de adevărul opiniei sale personale, ar trebui să se ţină seama de părerea opusă, înainte de a ajunge la o judecată finală. Aceasta pare să fi fost abordarea şcolii lui Hilel în dezbaterile sale cu şcoala lui Şamai (vezi Bet Şamai şi Bet Hilel). Tocmai pentru ca discipolii lui Hilel studiau şi opinia adversarilor lor, concluziile lor se apropiau mai mult de adevăr (Er. 13.
Deşi adevărul este o valoare esenţială, etica evreiască recunoaşte că, în anumite împrejurări, alte valori pot trece înaintea lui, de pildă, păstrarea vieţii. În cazul când adevărul şi viaţa sunt în conflict, viaţa precumpăneşte.
Rabinii erau conştienţi că adevărul nu este în întregime accesibil pentru spiritul omenesc mărginit, aşa încât susţineau că r0;pecetea lui Dumnezeu este adevărr1; (Şab. 45a). În acelaşi sens, Franz Rosenzweig afirma că adevărul nu poate fi asociat decât cu ordinea divină.
Etica evreiască se caracterizează printr-o orientare hotărât practică. Ca urmare, deşi ştie că adevărul este numai de domeniul lui Dumnezeu, etica îi oferă totuşi omului drumul spre imitarea lui Dumnezeu (vezi Dumnezeu, Imitarea lui); idealul pentru om fiind atunci să urmeze r0;căile diviner1; şi să trăiască r12; atât cât este omeneşte posibil r12; după criteriile adevărului.
Imn acrostih alfabetic, cunoscut din sec. al XIII-lea, pe care aşchenazii îl cântă spre sfârşitul ritualului de seder. Fiecare din cele opt strofe menţionează două atribute divine şi o laudă angelică.
Cunoscut, după refrenul lui, şi sub numele de Ki lo nae (r0;Ale Lui sunt laudele! Ale Lui sunt imnurile...r1, imnul este inspirat dintr-un Midraş (Gen. R. 6, 2). În ritul medieval franco-german, Adir bi-meluha era probabil recitat în prima noapte de seder, iar Adir Hu în cea de-a doua. Cu toate acestea, ambele s-au cântat multă vreme în ambele nopţi. Autorul este necunoscut, dar trebuie să fi trăit în Franţa sau Germania.
Imn acrostih alfabetic, de autor necunoscut, compus probabil în Germania în sec. al XIV-lea; unul din cântecele populare pe care aşchenazii le cântă în cor în seara de Pesah, după încheierea ceremoniei de seder.
În Europa Centrală, era cândva foarte răspândită o versiune iudeogermană (idiş occidental) a acestui imn. Fiecare strofă este o enumerare alfabetică a calităţilor şi atributelor divine, în vreme ce refrenul este o rugă adresată lui Dumnezeu să reconstruiască fără întârziere Sanctuarul. Melodia aşchenază, veche de veacuri, a fost inclusă şi în liturghia sinagogală a Halelului de Pesah, contribuind indirect la răspândirea imnului printre evreii de alte rituri, în special în Israel.
.
se înlocuieşte în acest caz cu al nekiut iadaim (r0;curăţarea mâinilorr1