„Şi au deschis cărţile legii, în care neamurile căutau sa găsească potriviri cu idolii lor.” , 1 Macabei 3:49.

Istoria dezvoltării sistemelor calendaristice demonstrează că săptămâna este o unitate de timp nereuşită, nefiind în concordanţă nici cu durata lunii, nici cu cea a anului. Dacă în calendarele lunare săptămâna avea o oarecare semnificaţie reprezentând aproximativ un sfert din luna lunară, în calendarele; solare ea a pierdut orice sens.

Deşi nu este legată strict de construcţia calendarului, într-un prea generalizat sistem ateu se consideră că săptămâna de şapte zile, ca unitate de timp între zi şi lună, a apărut în Babilonul antic. De aici a trecut la evrei şi apoi la greci şi Roma antică, după care a cunoscut o largă răspândire în toată Europa de Vest. A fost folosită şi de multe popoare arabe ale Orientului şi la diverse alte popoare.

Când se încearcă să se explice existenţa acestei unităţi de măsurare a timpului, modelele sunt diverse mituri din Babilonul antic în corelare cu  fazele Lunii, care se repetă după 29,5 zile, şi care nu este un multiplu de 7.

În prezentarea sistemelor calendaristice nu se precizează că DOMNUL Dumnezeu a dat această unitate de timp, săptămâna fiind un martor peste milenii al Creaţiei. Sabat după Sabat, de la Adam la ultimul om care este scris în Cartea Vieţii s-a mărturisit despre Creator şi despre Planul lui de Mântuire, ziua de odihnă vestind Împărăţia de o mie de ani.

Primii creştini şi adevăraţii lor urmaşi socoteau că săptămâna de şapte zile a fost stabilită de însuşi Dumnezeu, care şase zile, a lucrat, iar a şaptea zi s-a odihnit (Exod 20:11). De aceea, Biblia interzice cu stricteţe să se lucreze în ziua a şaptea – Sâmbăta - care este sfinţită, fiind închinată DOMNULUI, această zi este considerata sărbătoare de către adevăraţii creştini şi evrei.

Împăratul roman Hadrian (sec. II e. n.) a interzis creştinilor să sărbătorească ziua de sâmbăta, ziua de odihnă fiind cea imediat următoare, adică duminică - ziua Soarelui. În anul 321 împăratul roman creştinat Constantin Cel Mare a „legalizat” această zi ca sărbătoarea domnului, ea devenind prima zi a săptămânii sub numele „dies Domini", „Dominica” când oamenii „nu lucrau”, de unde i-a venit şi numele în limba rusă „nedelia”, Luni – „Ponedelinik” - înseamnă ziua următoare după nedelia.

În limba rusă, ca şi în celelalte limbi slave (ucraineană, bielorusă, bulgară, cehă, sârbo-croată, poloneză) denumirile zilelor săptămânii provin de la numerele  ordinale   ale   acestora -  Vtornik, a doua, Cetverg, a patra, Piatniţa, a cincea - cu excepţia zilei de miercuri - Sreda — care înseamnă mijlocul săptămânii şi a zilei de sâmbăţă – Subbota - care provine de la cuvântul  din evreeşte – Sabat – sfârşitul lucrului, odihnă. Denumirea, în limba rusă – Voskresenie (înviere) pentru duminică a fost folosită numai din sec, XVI în amintirea învierii lui Christos. Înainte creştinii atribuiau denumirea Voskresenie  unei singure zile a anului - prima zi a începutului sărbătorii Paştelui.

Evreii au folosit săptămâna de şapte zile. Fiecare zi  era denumită după numărul de ordine (1—6), numai ziua a şaptea fiind numită SABAT.

Referitor la denumirea zilelor săptămânii, o observaţie trebuie repetată. În Sfânta Scriptură nu există cuvântul duminică. În perioada în care s-a scris Noul Testament şi deci cu atât mai mult până atunci, atât evreii cât şi creştinii nu aveau denumiri pentru zilele săptămânii, în afară de ultima care se numea SABAT. Deoarece sărbătoarea creaţiei, Sabatul, avea norme stricte de prăznuire, poporul credincios se pregătea din ziua a şasea a săptămânii pentru ca să poată ţine după lege Sâmbăta. Această a şasea zi a săptămânii se mai desemna prin ziua pregătirii. În rest, după Sabat, urma ziua întâi a săptămânii, ziua a doua, etc. Sigur, apostolul Pavel nu a cunoscut cuvântul duminica. În acele timpuri popoarele păgâne, civilizaţia greco-romană denumeau zilele săptămânii după „planetele” şi zeii care erau în legătură cu astrele. În lumea antică, în perioada în care s-a scris Noul Testament, se cunoşteau următorii aştri, care se numeau „planete”: Soarele, Luna, Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur. În acelea timpuri se considera că fiecare zi se află succesiv sub supremaţia unei „planete”, căreia ziua respectivă îi era închinată. Astfel:

1. ziua întâi a săptămânii – dies Solis (ziua Soarelui);

2. ziua a doua a săptămânii, Luni – dies Lunae (ziua Lunii – după Lună şi după Iunona (denumirea romană, greceşte Hera – soţia lui Zeus);

3. ziua a treia, Marţi – dies Martis (ziua lui Marte – după planeta Marte, dar şi în onoarea zeului grec a războiului Marte (denumirea romană, greceşte Ares);

4. ziua a patra, Miercuri - dies Mercurii (ziua lui Mercur – după planeta Mercur şi după zeul comerţului şi al hoţilor Mercur (denumirea latină, greceşte Hermes);

5. ziua a cincea, Joi – dies Jovis (ziua lui Jupiter – după planeta Jupiter şi după „mai marele zeilor”, Jupiter (denumirea romană, gerceşte Zeus);

6. ziua a şasea, Vineri – dies Veneris (ziua lui Venus – după planeta Venus şi după zeiţa dragostei şi frumuseţii Venus (denumirea romană, greceşte Afrodita);

7. ziua a şaptea, Sâmbăta – dies Saturni (ziua lui Saturn – după planeta Saturn).

Aceste nume s-au păstrat până în zilele noastre. Sunt două excepţii, pentru ziua a şaptea s-a păstrat în majoritatea limbilor denumirea care se trage de la numele evreiesc Sabat, în română Sâmbăta şi nu după planeta Saturn sau a unui zeu. A doua excepţie este duminica. Denumirea de dies Solis – ziua Soarelui exprimă sincretismul religios al acelor timpuri, închinarea la soare fiind o religie orientală şi mai puţin legată de lumea greco-romană. Soldaţii romani ajungînd în contact cu perşii şi cu religiile Orientului, continuatoare a funestelor religii babiloniene, preiau pentru închinare ziua Soarelui – dies Solis.

Deci erau două sisteme de denumire a zilelor săptămâni, cel păgân cu denumirile date mai sus în limba latină (limba vechiului imperiu Roman), şi cel biblic exprimat prin numărul zilei şi Sabat pentru ziua a şaptea. Evident apostolul Pavel le-a cunoscut pe amândouă şi denumirea de dies Solis i-a inspirat oroarea care o inspiră astăzi oricărui om care nu se inchină la nici o moştenire păgână. Denumirea de „duminică – ziua Domnului = dies Domini” pentru ziua intâi a săptămânii nu era pe timpul lui Pavel. Această denumire, aşa-zis creştină, a apărut mult mai târziu. Influenţa religiilor bazate pe cultul soarelui se răspânde tot mai mult în Imperiul roman, inclusiv unii împăraţii au adoptat-o. Apoi, cum se recunoaşte azi, unii „creştinii” fuseseră amăgiţi de filosofia păgână crezând că dies Solis era de fapt ziua Sol justitiae – a „Soareluii dreptăţii”, Soare care este nici mai mult nici mai puţin decât Domnul Isus, după logica păgână. Din nefericire aceşti „creştini” au devenit tot mai mulţi. Urma să se legalizeze atât din punct de vedere civil cât şi religios păgâna zi de închinare. Cum am arătat mai sus, un prim pas l-a făcut împăratul Adrian (117-136 e. n.) care după războiul iudaic 133-135 e.n. a interzis iudeilor şi creştinilor să păzească sîmbăta – Sabatul biblic şi a cerut ca ziua de odihnă să fie cea imediat următoare – ziua soarelui. Pasul cel mare a fost făcut însă de împăratul Constantin (306-337) care în 321 a decretat, legalizat, ziua Soarelui ca sărbătoare a Domnului – ziua Domnului (duminică în limba română). Instituirea zilei Soarelui (dies Solis) sau a duminicii ca zi de sărbătoare săptămânală este o practică fără precedent în lume până atunci.

Desigur, un creştin biblic, în releţiile cu lumea, va folosi denumirea zilelor săptămânii, conform denumiirii din ţara lui, dar el va şti că săptămâna este o instituţie divină, şi că în primul capitol din Geneza se dă la primele 6 zile, ca nume numărul de ordine, iar la ultima - SABAT.